Am picat in plasa, am muscat momeala, am carat apa cu ciurul si m-am uitat ca mata in calendar. Am vazut pe facebook o postare de la revista Kamikaze cu titlul: Andre Rieu – măscăriciul cu vioară care îi face pe prosti să se creadă culți.

  1. Prima reactie, recunosc, m-am enervat! Pentru ca si eu am fost la concert cu mama, si ne-am simtit bine amandoua, si acum vad ca cineva imi zice ca sunt o proasta care se crede culta? Nu, nu, nu, nu!
  2. Am intrat sa citesc articolul. Un articol scris doar ca sa instige si sa obtina reactii, plin de intepaturi si rautate. M-am bosumflat. Mi-a trecut prin minte ‘bai nene in ce lume traim frate? de ce sunt oamenii atat de rai pentru niste like-uri amarate?’. Un articol in care scria ca cei care au fost la concert sunt niste prosti care habar nu au de muzica clasica adevarata, ca Rieu doar exploateaza oamenii snobi, ca reprezentatia a fost oribila, ca purtau costume nasoale, ca oamenii nu au cultura, citez ‘se mulțumesc cu puțin, fie nu sunt lăsați de intelect și educație să acceadă la mai mult‘. Bai, articol urat rau de tot. Mi-am adus aminte de cuplul de pensionari care au stat langa mine si mi-am adus aminte cum radeau, aplaudau si cum m-am bucurat ca ii vedeam ca sunt fericiti. Sunt genul de persoana care se lasa impresionata foarte, foarte mult cand vede oameni fericiti in jur, fie ei cunoscuti, sau straini. Mi s-a parut extrem de nedrept articolul. Da, stie toata lumea ca Rieu e comercial. Stie toata lumea ca interpretarea muzicii clasice e extrem de dependenta de foarte multi factori. Insa frate, au fost aproximativ 84.000 de oameni, care au vrut sa participe la un astfel de concert! Care au vrut sa auda astfel de muzica, care au vrut sa se simta bine si sa se distreze ascultand astfel de muzica. In Romania! Tara manelelor, sclipiciului si aurului de prost gust! Chiar nu poate nimeni sa aprecieze ca au fost atatia oameni care au preferat sa mearga la Rieu, cand la orice intersectie si colt de bloc se aud manele, oriunde te-ai duce? Nu m-am putut abtine. Am dat comment. Ce a urmat insa, m-a dezamagit mult mai mult decat articolul care stiu ca avea macar un motiv in spate.

 

Et bon! Si dupa ce am dat comment am respirat usurata si linistita gandindu-ma ca macar am zis ce aveam pe suflet. Ma asteptam sa zica cineva ceva contra, eram pregatita psihic. Si da, a venit si persoana care sa zica ceva contra. Insa nu fata de subiectul principal. In toata indignarea mea, s-a trezit cineva sa imi da o lectie de engleza asa, pro bono, insa pe un ton tipic romanesc.

ZBANG! Soc! Pai stai mai nene putin, e pe bune ce se intampla? Eu zic acolo si bat tastele degeba ca nu e ok sa ne insultam unii pe altii aiurea, o dau in sentimentalisme cu batranei care erau si ei fericiti, incerc si eu sa zic cum pot ca ar trebui sa vedem si noi partea pozitiva a lucrurilor, sa apreciem esenta care e una pozitiva, si … brusc, e mai important ca am folosit un englezim, chipurile, gresit?!? Si mi se spune asta pe un ton condescendento-arogant in care strecuram subtil ca si eu as putea fi o inculto-proasta care poate nu se prinde la subtilitati? Pacat ca ma prind la subtilitati. Pacat ca ma prind la subtilitati si la nuante care nici macar nu sunt voluntare, da’ pai la alea voluntare!

Aveam 3 optiuni: sa o ingor [mi-a zis mie mamaie cand eram copil ca nu e bine sa te pui cu trei tipuri de oameni: betivii, nebunii si al treilea tip pe care nu il voi mentiona], sa o injur [dar nu ma lasa mama sa injur ca se supara pe mine, si eu nu vreau sa o supar pe mamica], sau sa ii raspund condescendento-aroganto-subtil si eu. Nu prea pot sa fiu subtila in anumite situatii, dar noroc ca mi-a zis tot zis mama ca sunt o fata finuta, asa ca am ajuns sa cred si eu ca trebuie sa ma comport elegant in societate.

I-am mai dat un raspuns. Insa nu pot sa nu ma intreb… de ce?

De ce suntem atat de rai unii cu altii? De ce ne legam in continuu de lucruri marunte cand problemele esentiale sunt mari? De ce ne place atat de mult sa criticam pe altii? De ce simtim nevoia sa jignim? De ce ne avem grandomania asta si simtim nevoia sa ne dam rotunzi fata de o persoana care, ipotetic, chiar daca a gresit un cuvant (sau nu) dar a spus un lucru bun, o punem la zid imediat? De ce nu mai e nici un pic de ingaduinta sau de acceptare? De ce nu mai e bunatate? 

Da mama, poate ca trebuia sa traiesc in alte vremuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: